Ecuația unei guvernări „pline” a devenit aproape imposibil de rezolvat, iar România caută febril o soluție pentru ieșirea din blocajul său disperat-comic. Varianta cea mai onestă – alegerile anticipate – este lăsată deliberat deoparte: ar întrerupe neplăcut sute de mandate pe care foarte mulți politicieni nu au nicio garanție că le-ar mai recupera.
CUPRINS
- România nu mai poate scoate premieri din pălărie
- Cel mai puțin respins nu este obligatoriu cel mai competent
- Delia Velculescu și Valentin Lazea: competență fără armată politică
- Liviu Voinea: tehnocrat cu experiență în interiorul statului
- Adina Vălean și Corina Crețu vin cu experiență politică reală
- Premierul și serviciile nu ar trebui negociate ca un meniu complet
- Ideea bună este procedura publică
- Revenind la * un guvern fără direcție politică limpede
În lipsa întoarcerii la alegători, Alina Mungiu-Pippidi propune o metodă publică de găsire a premierului: liste de candidați, vetouri limitate și negociere între numele care provoacă cea mai mică respingere.
Pe lista sa apar Delia Velculescu, Valentin Lazea, Liviu Voinea, Adina Vălean și Corina Crețu. Metoda este inteligentă, dar poate produce candidatul cel mai puțin detestat, nu neapărat premierul cel mai bun.
Deci:
Președintele, PSD, PNL, USR și UDMR ar prezenta câte cinci candidați, iar fiecare participant ar putea elimina cel mult trei nume de pe listele celorlalți.
Ar rămâne în cursă persoanele cu cele mai puține vetouri.
Este o idee inteligentă pentru spargerea blocajului, dar și un mecanism care poate selecta candidatul cel mai puțin detestat, nu neapărat omul cel mai bun.
România nu mai poate scoate premieri din pălărie
Punctul de plecare al Alinei Mungiu-Pippidi este corect:
nimeni nu are suficiente voturi pentru a impune singur un premier.
Constituția spune că președintele desemnează candidatul după consultarea partidelor, iar Parlamentul acordă sau refuză încrederea. Nu spune însă cum trebuie găsit numele atunci când toate partidele se urăsc aproximativ egal.
Procedura propusă încearcă să transforme trocul de culise într-o negociere verificabilă public.
Fiecare actor prezintă cinci nume și explică de ce le consideră potrivite.
Ceilalți pot respinge trei, dar nu întreaga listă.
Partidele ar fi obligate să propună și oameni acceptabili, nu doar berbecul trimis să spargă poarta adversarului.
Cel mai puțin respins nu este obligatoriu cel mai competent
Metoda are o calitate evidentă: elimină extremele și candidații folosiți pentru provocare.
Dacă PSD îl pune primul pe Sorin Grindeanu, PNL și USR îl pot tăia. Dacă PNL îl pune pe Ilie Bolojan, PSD poate proceda identic.
În cursă rămân numele în jurul cărora se poate construi o majoritate.
Dar mecanismul are și o slăbiciune serioasă.
Candidatul cu cele mai puține vetouri poate fi cel mai conciliant, dar poate fi și cel mai inofensiv, mai șters ori mai ușor de controlat.
România nu are nevoie doar de un premier care să nu deranjeze pe nimeni.
Are nevoie de unul care poate conduce Guvernul, disciplina coaliția și lua decizii nepopulare fără să fie demontat la prima ședință.
Delia Velculescu și Valentin Lazea: competență fără armată politică
Delia Velculescu are experiență la FMI, cunoaște finanțele publice și nu ar avea nevoie de hărți desenate cu carioca pentru a descoperi deficitul. Tocmai asocierea cu FMI și austeritatea ar transforma-o însă rapid într-o țintă politică.
Valentin Lazea are experiență îndelungată la BNR, discurs economic articulat și avantajul de a nu fi produsul unei filiale de partid.
Problema amândurora este aceeași:competența tehnică nu produce automat autoritate politică.
Un premier fără partid poate deveni repede administratorul căruia partidele îi trimit facturile, păstrând pentru ele inaugurările și aplauzele.
Liviu Voinea: tehnocrat cu experiență în interiorul statului
Liviu Voinea cunoaște administrația, finanțele și mecanismele instituționale. Nu ar ateriza în Piața Victoriei ca într-o gară greșită.
Este probabil numele cel mai apropiat de profilul tehnocratului negociabil.
Dar tocmai negociabilitatea poate deveni o problemă dacă înseamnă un guvern fără direcție politică limpede*.
Un premier trebuie să fie mai mult decât traducătorul dintre PSD, PNL, USR și Cotroceni.
Adina Vălean și Corina Crețu vin cu experiență politică reală
Adina Vălean cunoaște instituțiile europene, a fost comisar european și are experiență politică. Nu este, însă, neutră: aparține PNL și ar fi privită inevitabil prin această lentilă.
Corina Crețu are experiență la Bruxelles, inclusiv ca fost comisar european, și cunoaște administrația comunitară. Poartă însă după ea un trecut politic legat de PSD și de epoca Ion Iliescu.
Niciuna nu este un tehnocrat steril.
Acesta poate fi un avantaj: Guvernul nu este seminar universitar, ci locul în care trebuie adunate voturi, împărțite responsabilități și suportate înjurăturile.
Premierul și serviciile nu ar trebui negociate ca un meniu complet
Partea cea mai discutabilă este introducerea șefilor SRI, SIE și SPP în aceeași negociere.
Doamna Mungiu-Pippidi are dreptate când cere civili integri, fără legături cu fosta Securitate, audiați și validați public.
Daniel Morar, Laura Codruța Kövesi și Peter Eckstein sunt oferite ca exemple de persoane trecute prin verificări instituționale serioase, nu drept listă obligatorie.
Dar negocierea simultană poate produce exact târgul pe care vrem să-l evităm:
„voi luați premierul, noi luăm SRI, ceilalți primesc SIE”.
Controlul civil nu înseamnă parcelarea serviciilor între partide.
Ideea bună este procedura publică
Propunerea nu poate înlocui regulile constituționale.
Președintele desemnează premierul, Parlamentul votează Guvernul, iar conducerile serviciilor sunt numite prin procedurile lor legale.
Poate însă constitui o metodă politică preliminară:
liste publice, CV-uri verificate, criterii anunțate, vetouri asumate și explicații pentru fiecare eliminare.
Aici este miezul sănătos al ideii.
România nu duce lipsă de oameni competenți.
Duce lipsă de proceduri care să-i aducă în față înainte ca partidele să termine de împărțit funcțiile între rude, clienți și purtători de servietă.
Metoda Alinei Mungiu-Pippidi nu garantează premierul ideal.
Dar măcar ar obliga partidele să ne arate din ce aleg și, mai ales, de ce resping.
Pentru politica românească, până și această minimă lumină aprinsă în încăpere ar reprezenta o revoluție.
Revenind la * un guvern fără direcție politică limpede
Direcția politică e supralicitată inutil. Aici și acum e nevoie de un acord (convenție, memorandum etc)
Acordul trebuie făcut pe obiective, nu pe direcții politice imaginare.
Fiindcă, de fapt, niciun partid românesc nu mai are o direcție politică suficient de clarăpentru a o impune viitorului Guvern.
Doctrinele se schimbă după alianțe, funcții și ora exactă.
Acordul trebuie obținut pe obiective precise: deficit, administrație, fonduri europene, investiții, energie și securitate.
Nu avem nevoie de un guvern declarat solemn „de dreapta” sau „de stânga”, ci de unul care știe ce are de făcut, până când și cu ce rezultate verificabile.
sursa: puterea