În România de azi, noțiunea de „secret” are o marjă de elasticitate impresionantă. Ilie Bolojan și Simina Tănăsescu nu s-au întâlnit într-un buncăr, n-au fost teleportați în biroul președintelui Senatului și nici extrași de acolo prin mijloace magice. Au intrat, au discutat, au ieșit și, odată întrebați, n-au negat conversația.
CUPRINS
- Un secret cu martori pe coridor
- Neanunțată nu înseamnă neapărat conspirativă
- „Nu a fost într-o zonă conspirativă”
- Clădirea certifică locul, nu conversația
- Marea temă: niște metri pătrați
- Trei rânduri puteau preveni tot scandalul
- Momentul întâlnirii a fost ales catastrofal
- În funcțiile mari contează și aparențele
- Faptul care strică teoria conspirației perfecte
- Dacă a existat un plan, planul a eșuat
- CSM a cerut explicații, Senatul a deschis ancheta
- Ancheta poate lămuri sau poate produce încă un spectacol
- Asemenea întâlniri au loc probabil în fiecare zi
- Nu aflăm decât despre întâlnirile selectate
- Cine a vrut ca întâlnirea să fie cunoscută?
- Poșircă de fluxuri cu un sâmbure real
- În România, secretul apare la comandă
Întâlnirea a fost neanunțată și netransparentă, dar asta nu o transformă automat într-un complot.
Premierul interimar a explicat acum, la Prima News, ce ar fi discutat cu președinta Curții Constituționale pe 14 august.
Marea dezvăluire: CCR are nevoie de mai mult spațiu.
Poate fi adevărat.
Poate fi chiar întregul adevăr.
Numai că o discuție administrativă organizată prost, într-un moment catastrofal ales și explicată public abia după apariția informației în presă a produs exact ceea ce produce România cel mai ușor: suspiciune, scandal și poșircă pestriță de fluxuri incontinente.
Un secret cu martori pe coridor
Întrevederea a avut loc pe 14 august, în biroul președintelui Senatului, Mircea Abrudean, din Palatul Parlamentului.
Nu fusese anunțată în agendele oficiale.
Nici subiectul discuției nu fusese comunicat înainte sau imediat după.
Presa a aflat ”de pe surse” că Simina Tănăsescu și Ilie Bolojan fuseseră văzuți ieșind, pe rând, din birou.
De aici până la formula „întâlnire secretă” n-a mai fost decât un titlu.
Și… ar fi tare interesant să aflăm, vreodată, cine anume se bălăcește contra cost în calitatea de ”sursă”, în aceste cazuri extrem de frecvente.
Tanti de la lift? Nenea cu apa minerală? Securistul prost îmbrăcat care arată ca un parlamentar cu opt clase? Duduia grăsunică și cu șorț care aduce un platouaș de protocol?
Și… cam cât se ia la o dezvăluire d-asta? 300 de lei? 500 de lei?
Să știm și noi, poate ne tentează să devenim ”pe surse”, ”sub surse”, ”printre surse”. P-acolo, nu? La o mică atenție.
Neanunțată nu înseamnă neapărat conspirativă
Totuși, merită făcută distincția.
Cei doi nu au negat întâlnirea.
N-au pretins că persoanele văzute pe coridor erau niște sosii și n-au acuzat presa că a confundat Palatul Parlamentului cu o stație orbitală.
Secretul a constat, mai curând, în faptul că publicul nu fusese informat și că explicațiile au apărut numai după ce conversația a fost scoasă la lumină.
A fost o întâlnire neanunțată, discretă și administrată netransparent.
Aceste cuvinte sunt suficiente.
Nu este nevoie să adăugăm automat muzică de conspirație.
„Nu a fost într-o zonă conspirativă”
Ilie Bolojan spune că întrevederea nu s-a desfășurat „la restaurant” sau „într-o zonă conspirativă”, ci într-o instituție publică, unde accesul este controlat.
Argumentul este spectaculos de slab.
O întâlnire nu devine transparentă doar pentru că are loc într-o clădire a statului.
Cele mai multe negocieri netransparente din România s-au purtat tot în instituții publice, pe fotolii cumpărate din bani publici, sub tablouri inventariate de patrimoniu și în prezența unor cafele decontate regulamentar.
Clădirea certifică locul, nu conversația
Faptul că întâlnirea s-a desfășurat în Palatul Parlamentului dovedește numai locul în care au stat cei doi.
Nu certifică nevinovăția conversației.
Nici accesul controlat nu demonstrează mare lucru.
Dimpotrivă: accesul controlat arată că instituția poate ști cine a intrat, când a intrat și cât a stat. Nu ne spune însă ce s-a discutat.
Problema nu era că Bolojan și Tănăsescu s-ar fi văzut într-o pivniță luminată cu lumânări.
Problema era oportunitatea unei întâlniri neanunțate între șeful Guvernului și președinta CCR, cu numai trei zile înaintea unei decizii importante.
Marea temă: niște metri pătrați
Potrivit explicației oferite de ambii participanți, discuția a fost strict administrativă.
CCR are nevoie de spații suplimentare.
Guvernul deține, în incinta Palatului Parlamentului, un corp de clădire lipit de Senat și administrat prin Ministerul Dezvoltării.
Aceste spații ar urma să fie cedate Curții Constituționale.
Aceasta este singura informație concretă adăugată de Bolojan.
Restul este apărare procedurală:
întâlnirea s-a desfășurat într-o instituție, accesul era controlat, nimic nu a fost nelalocul lui, iar premierul nu obișnuiește să ofere „pe surse” conținutul discuțiilor sale.
Trei rânduri puteau preveni tot scandalul
Explicația referitoare la spațiu este plauzibilă. Instituțiile discută între ele despre sedii, clădiri, bugete, personal și logistică.
Nu orice contact dintre reprezentanții puterilor statului este o tentativă de lovitură constituțională.
Numai că, dacă subiectul era atât de banal, putea fi comunicat într-o singură frază:
„Prim-ministrul interimar s-a întâlnit cu președinta CCR pentru a discuta alocarea unor spații necesare funcționării Curții.”
Atât. Scandalul murea înainte să se nască.
Momentul întâlnirii a fost ales catastrofal
Pe 17 august, la trei zile după conversație, CCR urma să decidă asupra Legii integrității și a controversatului „amendament Fritz”.
(Textul prevedea încetarea mandatului, la 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii, pentru aleșii care primiseră anterior decizii definitive de incompatibilitate sau conflict de interese. Dominic Fritz era ținta politică evidentă a amendamentului, chiar dacă norma putea afecta și alte persoane).
Ilie Bolojan nu era un funcționar tehnic oarecare. Era premier interimar, președinte al PNL și participant direct la negocierile pentru viitorul guvern.
Simina Tănăsescu nu era administratorul clădirii CCR. Era președinta instituției care urma să judece una dintre cele mai tensionate spețe politice ale momentului.
În funcțiile mari contează și aparențele
Nu este suficient ca Bolojan și Tănăsescu să nu fi făcut nimic nepermis. Trebuiau să evite și aparența unei influențe nepermise.
Cei doi aveau obligația să înțeleagă că o întâlnire neanunțată, înaintea unui verdict cu miză uriașă, va produce suspiciuniindiferent dacă au discutat despre jurisprudență, metri pătrați sau temperatura aerului condiționat.
Transparența nu este un accesoriu rezervat comunicatelor de după scandal. Este tocmai instrumentul prin care scandalul poate fi prevenit.
Faptul care strică teoria conspirației perfecte
Până acum, nu există nicio dovadă că Bolojan și Simina Tănăsescu ar fi discutat dosare aflate pe rol sau că premierul ar fi încercat să influențeze decizia Curții.
Există, în schimb, un fapt important care trebuie menționat tocmai pentru a nu transforma analiza în propagandă.
Simina Tănăsescu a votat împotriva validării „amendamentului Fritz”. Președinta CCR a formulat opinie separată și a susținut că prevederea este neconstituțională.
Majoritatea Curții a decis contrariul.
Dacă a existat un plan, planul a eșuat
Dacă întâlnirea ar fi urmărit salvarea lui Dominic Fritz, Simina Tănăsescu a adoptat chiar poziția juridică favorabilă acestuia, dar n-a convins majoritatea CCR.
(cunoscută fiind orientarea politică a celor patru care constituie ”majoritatea”… nici nu avea cum).
Dacă a fost o conspirație, a funcționat remarcabil de prost.
Acest lucru nu repară lipsa de transparență. Dar reduce drastic credibilitatea scenariului simplist potrivit căruia Bolojan ar fi venit cu ordinul, iar șefa CCR l-ar fi executat.
Una este să observi o întâlnire prost gestionată. Alta este să transformi suspiciunea în probă și coincidența în sentință.
CSM a cerut explicații, Senatul a deschis ancheta
Consiliul Superior al Magistraturii a cerut explicații publice despre contextul, scopul și temele întâlnirii, invocând protejarea autorității CCR și a încrederii în imparțialitatea deciziilor sale.
Reacția era legitimă. Instituțiile de acest rang nu-și permit luxul ambiguității.
Senatul a mers mai departe și a aprobat constituirea unei comisii de anchetă, cu 67 de voturi pentru și 41 împotrivă.
Concluziile ar urma să fie prezentate într-un raport.
Întâlnirea va fi astfel cercetată parlamentar.
Ancheta poate lămuri sau poate produce încă un spectacol
Comisia poate clarifica împrejurările. Poate solicita documente, poate verifica circuitul deciziei privind spațiile și poate stabili dacă explicațiile celor doi se susțin.
Dar poate deveni la fel de bine încă o tribună politică unde fiecare partid intră cu verdictul scris de acasă.
O anchetă utilă trebuie să stabilească faptele.
Cine a solicitat întâlnirea?
Când?
Ce documente existau despre transferarea spațiilor?
Cine a mai participat?
Ce decizii administrative au urmat?
Restul este spumă parlamentară.
Asemenea întâlniri au loc probabil în fiecare zi
Să nu ne prefacem că Bolojan și Simina Tănăsescu au inventat conversația discretă dintre oameni aflați în funcții importante.
În politica și justiția românească, întâlniri de acest fel au loc, foarte probabil, zilnic.
Miniștri discută cu magistrați.
Lideri de partid discută cu șefi de instituții.
Parlamentari se văd cu procurori pensionați, judecători vorbesc cu foști colegi ajunși consilieri, iar tot soiul de hahalere influente își împart informații, rugăminți, avertismente și cafele.
Unele conversații sunt perfect legitime și necesare funcționării statului.
Altele probabil că n-ar suporta nici lumina veiozei.
Nu aflăm decât despre întâlnirile selectate
Nu aflăm despre toate aceste conversații. De fapt, aproape că nu aflăm despre niciuna.
Pentru ca o asemenea întrevedere să devină „scandal național”, trebuie să se obosească suficientă securime, suficienți furnizori de informații și suficiente trompete mediatice.
Cineva trebuie să observe, cineva să transmită, cineva să publice și altcineva să împingă povestea până când ea intră în circuitul politic.
Nu afirmăm că serviciile secrete au orchestrat cazul. Nu există dovezi pentru o asemenea concluzie.
Observăm doar mecanismul românesc bine cunoscut:
dintre sute de conversații discrete, una este selectată, luminată cu reflectorul și conectată instantaneu cu scandalul cel mai convenabil al momentului.
Cine a vrut ca întâlnirea să fie cunoscută?
Aceasta poate fi întrebarea cu adevărat interesantă.
Dacă cei doi au fost văzuți intrând și ieșind dintr-un birou cu acces controlat, informația nu s-a născut singură.
Cineva aflat în interiorul mecanismului instituțional a considerat că întâlnirea trebuie să ajungă în presă.
De ce?
Pentru a lovi în Bolojan?
Pentru a compromite conducerea CCR?
Pentru a pune presiune înaintea verdictului?
Pentru a alimenta conflictul dintre PNL, PSD și USR?
Sau pur și simplu pentru că o întâlnire neanunțată, purtată într-un moment sensibil, reprezenta o informație legitimă de interes public?
Nu avem încă răspunsul.
Dar selectarea informației este ea însăși un fapt politic.
În România, scurgerile nu curg întotdeauna la vale.
Uneori urcă foarte disciplinat până la redacția potrivită.
Poșircă de fluxuri cu un sâmbure real
Declarația lui Bolojan nu este o dezvăluire. Confirmă versiunea deja oferită de Simina Tănăsescu și adaugă un detaliu despre spațiul pe care Guvernul intenționează să-l cedeze Curții.
Nu există deocamdată nicio probă a unei intervenții asupra CCR.
Există însă dovada unei gestionări proaste a aparențelor și a unei transparențe aplicate numai după izbucnirea scandalului.
Este foarte posibil ca cei doi să fi vorbit exclusiv despre metri pătrați.
Este la fel de adevărat că tocmai oamenii care conduc Guvernul și Curtea Constituțională ar trebui să știe că, într-o democrație fragilă, contează nu doar ce faci, ci și când, unde și cum explici ceea ce faci.
În România, secretul apare la comandă
Poate că adevărata știre nu este că Bolojan și Tănăsescu s-au întâlnit.
Poate că știrea este că, dintre sutele de conversații discrete purtate zilnic prin birourile statului, tocmai aceasta a fost aleasă pentru a fi scoasă la suprafață, botezată „secretă” și luminată cu toate reflectoarele disponibile.
În România, secret nu este neapărat ceea ce nu știe nimeni.
Secret este ceea ce aflăm numai atunci când cineva interesat hotărăște că trebuie să știm.
sursa: puterea