Ilie Bolojan cere mobilizare de urgență pentru ceea ce Guvernul trebuia să gestioneze din timp: aproximativ 4.500 de proiecte PNRR sunt încă nerecepționate, iar România mai are doar două săptămâni pentru a încerca să evite pierderea unor bani europeni.
Cu un termen-limită care bate la ușă, Bolojan a convocat prefecții și instituțiile responsabile și le-a cerut să se mobilizeze. Mesajul premierului interimar este unul de alarmă: proiectele trebuie finalizate și recepționate până la sfârșitul lunii august, altfel România riscă diminuarea fondurilor europene.
Problema este însă evidentă: de ce a fost nevoie să se ajungă la ultimele două săptămâni pentru ca Guvernul să trateze situația ca pe o urgență națională?
Din cele peste 15.000 de proiecte finanțate prin PNRR, aproximativ 4.500 sunt încă nerecepționate. Vorbim despre investiții în școli, dispensare, blocuri și infrastructură locală. Acum, administrația trebuie să alerge contra cronometru pentru a închide lucrări și documentații care ar fi trebuit urmărite cu mult înainte.
Bolojan vine acum cu ultimatumul, dar românii rămân cu întrebarea: cine răspunde pentru faptul că s-a ajuns aici?
Premierul interimar vorbește despre „mobilizare”, despre „prioritate” și despre necesitatea finalizării lucrărilor. Dar pentru contribuabil, problema este mult mai simplă: banii europeni nu sunt un premiu pe care România îl primește automat. Sunt fonduri care trebuie atrase, iar proiectele trebuie executate la timp.
Iar când mii de investiții ajung să fie înghesuite în ultimele două săptămâni, imaginea nu este una de eficiență administrativă, ci de management pe ultima sută de metri.
Mai grav, Bolojan avertizează că lucrările care nu sunt finalizate la timp pot atrage penalizări și diminuarea sumelor europene. Cu alte cuvinte, după ani de implementare, România riscă acum să plătească pentru întârzieri și blocaje.
Iar aici apare paradoxul: în loc să prezinte o strategie clară și rezultate concrete, Guvernul ajunge să transmită un mesaj de tipul „mai avem două săptămâni, mobilizați-vă!”.
Pentru Bolojan, poate fi o demonstrație de fermitate. Pentru români, însă, poate arăta cu totul altceva: un stat care a ajuns să fugă după propriile termene-limită.
PNRR-ul nu a apărut ieri. Termenele nu au fost stabilite ieri. Iar cele 4.500 de proiecte nu au devenit brusc nerecepționate în ultimele zile.
De aceea, întrebarea care trebuie pusă nu este doar „vor reuși Bolojan și Guvernul să termine proiectele?”, ci și:
„De ce România a ajuns, din nou, să fie împinsă să lucreze pe ultima sută de metri?”
Pentru că dacă banii europeni se pierd, românii nu vor plăti cu declarații politice. Vor plăti prin mai puține investiții, prin presiune suplimentară asupra bugetului și prin proiecte care riscă să rămână neterminate.
Iar Bolojan poate cere acum mobilizare cât vrea. Ultimatumul de două săptămâni nu șterge lunile și anii în care aceste proiecte trebuiau urmărite, deblocate și finalizate.
România nu are nevoie de încă o cursă contra cronometru. Are nevoie de un Guvern care să nu aștepte ultimele două săptămâni pentru a-și face treaba.
sursa:6om