Crin Antonescu a revenit cu o tiradă dură la adresa PNL și a lui Ilie Bolojan. Fostul președinte liberal spune că „Partidul Național Liberal nu mai există”, că actuala formațiune ar fi o „adunătură de cetățeni” și că Bolojan ar fi devenit liderul unui soi de „userism și haștagism” altoit pe trunchiul liberal.
Un fost lider care vorbește despre un partid pe care nu-l mai controlează
Ca formulă, sună bine. Ca atac politic, e savuros. Ca analiză, însă, trebuie desfăcut atent.
Fiindcă Antonescu nu vorbește dintr-un turn neutru de observație, ci din biografia unui om care a condus PNL, l-a dus spre USL, a jucat mare, a pierdut mare și apoi a rămas, ani la rând, într-un exil public din care revine periodic cu fraze tăioase.
Are dreptate când spune că PNL și-a pierdut identitatea?
Parțial, da.
PNL a trecut printr-o degradare doctrinară vizibilă.
În anii Iohannis, partidul a devenit când anexă prezidențială, când partener docil al PSD, când vehicul administrativ pentru guvernare, când platformă de supraviețuire pentru lideri locali.
A schimbat discursuri, alianțe, dușmani, prieteni și costume politice cu o flexibilitate de magazin second-hand.
Antonescu are aici muniție reală.
PNL a pierdut mult din conturul său liberal.
A devenit un partid de funcții, nu de idei.
Un partid care a vorbit despre dreapta, dar a guvernat lung alături de PSD.
Un partid care a invocat reforma, dar a tolerat prea multă administrație grasă, prea mult clientelism și prea multă comoditate de aparat.
Dar cine vorbește despre puritatea liberală?
Problema este că Antonescu nu poate poza prea ușor în gardianul virginității liberale.
El însuși a fost arhitectul unei mari fuziuni politice cu PSD în epoca USL, acea construcție masivă care a mutat liberalismul din zona reformei de dreapta în logica frontului anti-Băsescu.
A fost o alianță puternică, eficientă electoral, dar doctrinar foarte discutabilă.
De aceea, când Crin deplânge azi combinațiile PNL–PSD, memoria politică ridică sprânceana.
Nu poți să intri în istorie cu USL-ul în brațe, iar apoi să te miri că PNL a învățat să doarmă în același pat cu PSD.
Poți critica traseul, firește. Dar trebuie să accepți că ai pus și tu câteva cărămizi la clădirea asta ciudată.
Bolojan, „Mesia” liberalilor
Atacul la Bolojan este mai interesant. Antonescu ironizează entuziasmul din jurul liderului liberal și îl compară cu fenomenul Călin Georgescu (!!!).
Aici răutatea e evidentă.
Bolojan poate fi criticat pentru multe: stil rece, rigiditate, austeritate administrativă, lipsă de carismă populară, tehnocratism tăios.
Dar comparația cu mesianismul georgescian e forțată.
Bolojan nu vinde mistică, conspirații și mântuire națională.
Vinde disciplină bugetară, reorganizare și bisturiu administrativ.
Poate să placă sau nu, dar nu e același registru.
Dacă există un cult al lui Bolojan, e mai degrabă cultul românului exasperat care a văzut atâta băltire încât un om care taie cheltuieli pare brusc erou antic.
„Userism și haștagism”: formula care trădează iritarea
Când Antonescu îl numește pe Bolojan „liderul userismului și haștagismului”, nu descrie doar o orientare politică. Își varsă disprețul pentru o zonă civică și urbană care, de ani buni, enervează vechea politică.
„Haștagismul” e folosit ca insultă pentru oamenii care au ieșit în stradă, au cerut justiție, reforme, transparență, administrație mai curată.
Părintele noțiunii este nimeni altul decât Liviu Dragnea. Cel în fieful căruia – Teleorman – a candidat Crin Antonescu pentru Senat în anii de ”glorie” ai USL.
Sigur, acest curent a avut și excese, naivități, autosuficiență, moralism rigid.
Dar a-l reduce la „haștagism” este comod și cam bătrânicios. Seamănă cu reflexul politicianului de salon vechi care privește activismul digital ca pe o impolitețe socială.
Pentru cine mai contează Crin Antonescu?
Aici e întrebarea centrală.
Crin încă mai contează pentru publicul care își amintește politica făcută cu frază, cu retorică, cu ironie, cu prezență scenică.
Contează pentru nostalgicii PNL-ului vechi, pentru anti-băsiștii de epocă, pentru oamenii care au văzut în el un lider cu verb și stofă.
Dar ca forță politică reală, Antonescu contează tot mai puțin.
Nu mai are partid, nu mai are organizație, nu mai are mecanism.
Are voce. Iar vocea, în politică, fără structură, devine comentariu. Uneori strălucitor, alteori veninos, dar comentariu.
Ce îl împinge spre aceste ”răutăți”?
Probabil un amestec de luciditate și frustrare.
Antonescu vede corect unele degradări ale PNL.
Dar le vede cu ochiul celui care crede că, fără el, lumea s-a stricat mai tare decât era cazul.
În frazele lui se simte orgoliul fostului lider care nu suportă să vadă partidul condus de oameni cu alt tip de legitimitate: administrativă, tehnică, rece, fără flambaj retoric.
Crin era politicianul spectacolului verbal.
Bolojan este politicianul Excelului și al foarfecii bugetare.
Între ei nu este doar o diferență de generație politică, ci una de specie politică.
Unul trăia din frază. Celălalt din execuție.
De aici și conflictul: pentru Antonescu, Bolojan pare un contabil cocoțat pe tronul liberalismului.
Pentru susținătorii lui Bolojan, Crin pare un orator splendid, dar venit dintr-o lume care a vorbit enorm și a reparat puțin.
Crin are verb, dar nu mai are cheile casei
Crin Antonescu rămâne unul dintre puținii politicieni români care pot produce o frază memorabilă fără să pară că au primit-o pe WhatsApp de la consilier.
Are talent, are venin, are cultură politică și știe să lovească.
Dar lovitura lui de acum spune aproape la fel de mult despre PNL cât spune despre el.
Da, PNL s-a golit de doctrină.
Da, perioada Iohannis a produs obediență, carierism și coaliții greu de digerat.
Da, Bolojan a devenit figura dominantă a unui partid speriat să nu dispară.
Dar când Crin Antonescu vorbește despre moartea PNL, parcă se aude și altceva în fundal:
oftatul fostului stăpân care vede casa renovată prost, locuită de alții, cu mobila schimbată și cheia pierdută demult.
Iar din poartă, cu bastonul retoric în mână, strigă că locuința nu mai există.
Poate are dreptate. Dar nici el nu mai locuiește acolo.
sursa: puterea