Pe 20 mai 1990, România a organizat primele alegeri prezidențiale și parlamentare de după căderea comunismului. A fost un moment istoric – așteptat de generații întregi care visaseră libertatea –, dar rezultatul a arătat că libertatea nu înseamnă, automat, conștiință democratică.
Pentru aproape 85% dintre români, opțiunea a fost Ion Iliescu, fost demnitar comunist și lider al Frontului Salvării Naționale (FSN), o structură care moștenea masiv mecanismele vechiului regim. A fost „Duminica Orbului” – nu doar în calendarul ortodox, ci și în istoria noastră colectivă.
Într-un sens profund, 20 mai 1990 a fost o zi în care România a ales frica în locul curajului, continuitatea în locul schimbării, familiarul în locul incertitudinii. Votul masiv în favoarea lui Iliescu și a FSN a consfințit o prelungire a regimului ceaușist în haine aparent noi. Partidele istorice, abia reînființate, fără resurse, fără presă, fără vizibilitate reală, au fost condamnate din start la marginalizare. Ion Rațiu, cel care întruchipa spiritul democrației liberale, spunea: „Voi lupta până la ultima picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.” Dar prea puțini l-au înțeles.
Astăzi, după 36 de ani de democrație postcomunistă, avem obligația să privim acel moment cu melancolie dar și cu luciditate. Alegerile din 1990 trebuie înțelese. România venea după un regim totalitar care mutilase nu doar instituțiile, ci și mentalitățile. Frica, obediența, neîncrederea în pluralism erau reflexe adânc impregnate în societate. Mulți au votat cu Iliescu pentru că se temeau de instabilitate, de necunoscut. Iliescu oferea promisiunea unei tranziții „line”, care păstra aparența schimbării, fără a deranja prea tare structurile de putere moștenite.
Generațiile tinere trebuie să știe aceste lucruri pentru a învăța. Democrația nu este niciodată un dat, ci o construcție fragilă, care cere vigilență, curaj civic, cultură politică. Fără memorie, riscăm să repetăm aceleași greșeli în forme diferite. În fața tentației autoritarismului modern, a manipulării prin social media, a polarizării toxice, e vital să ne amintim că libertatea nu se dă, se cucerește și se păstrează cu efort constant.
Duminica Orbului a fost, poate, inevitabilă în acel moment. Dar a lăsat o rană adâncă: am pierdut un deceniu în cursa noastră spre normalitate. Când Europa Centrală își reforma instituțiile, România se zbătea în mineriade, în compromisuri toxice, în blocaje economice și politice. FSN-ul, ajuns partid-stat, a consolidat o rețea de putere care, sub diverse nume și forme, domină și astăzi multe paliere ale administrației.
Duminica Orbului este o oglindă care ne obligă să ne întrebăm, constant: ce alegem când suntem puși în fața unei cotituri? Ne uităm la trecut sau ne lăsăm în voia inerției? Luptăm pentru democrație sau o delegăm altora?
A înțelege 20 mai 1990 înseamnă, poate, să ne asigurăm că nicio altă „duminică” din viitor nu va mai fi atât de oarbă
sursa:60m