Episodul Oana Gheorghiu e mai mult decât o simplă numire guvernamentală. Este un test. O tatonare. O verificare a elasticității președintelui Nicușor Dan – cât poate fi împins înainte de a se frânge sub greutatea Sistemului?
Nicuşor Dan știe prea bine că, în clipa în care cedezi PSD-ului, nu mai ești actorul politic, ci decorul. I s-a întâmplat lui Iohannis, care n-a murit politic în tăcere, ci în adaptare. Iar adaptarea, în politică, e preludiul dispariției, nu al maturității.
România reală are nevoie de aer. De figuri din afara turmei, nu de reciclări infinite ale acelorași obedienți. Oana Gheorghiu vine dintr-o zonă pe care puterea a ignorat-o ani întregi – societatea civilă care chiar a construit ceva. Acum intră într-un Guvern care n-a reușit să construiască nici măcar încredere.
Faptul că Ilie Bolojan a avut curajul să o propună e deja un act de refuz. Refuzul e prima condiție a libertății. Iar libertatea, întotdeauna, începe cu cei care spun nuatunci când restul șoptesc da.
Proaspătul vicepremier spune că nu va minți. Pare banal, dar e, în realitate, o declarație radicală într-un spațiu în care minciuna e materie de guvernare. Vrea să mapeze absurdul instituțional, să scape cetățenii de copiile xerox la buletin și de labirintul birocratic care sufocă orice bună intenție.
Dar miza e alta: reforma reflexelor. Pentru că România e blocată de reflexul de a le ocoli.
De aici și reacția disproporționată a PSD-ului. Sorin Grindeanu a simțit că numirea Oanei Gheorghiu e o fisură în monopolul politrucilor asupra statului. A încercat să mute discuția de la reformă la geopolitică, de la un spital făcut din donații la trupele americane din România.
E același reflex vechi: când nu poți explica un lucru simplu, inventează un scandal complex.
Așa s-a ajuns la dezbaterea despre NATO și SUA din cauza unei postări vechi de pe Facebook. Grindeanu, care a condus un guvern căzut sub greutatea propriei obediențe, joacă acum rolul gardianului patriotismului, în timp ce face alianțe subterane cu AUR – exact cei care visează o Românie desprinsă de Occident.
Bolojan a înțeles ceva ce alții nu pot: în România, fiecare gest care nu e subordonat e interpretat ca o declarație de război. El, prim-ministrul care și-a atras antipatii din toate taberele, a ales să forțeze un precedent. Iar Nicușor Dan, semnând numirea, a făcut un pas care îl va costa politic. Dar poate că e pasul care îi salvează verticalitatea.
Cine știe? Poate că peste ani, acest episod va fi privit ca momentul în care o Românie obosită de compromisul perpetuu a început să respire din nou.
Nu s-a schimbat ordinea lumii. Dar s-a produs un gest rar în politica românească: o formă de refuz. Și dacă Oana Gheorghiu va reuși sau nu să reziste în acest ecosistem corupt nu e încă limpede. Dar în țară în care libertatea s-a transformat în simulacru și morala în decor, simplul fapt că cineva a avut curajul să spună „nu” merită mai mult decât un mandat. Merită o șansă la normalitate.
sursa: puterea