Dinu Zamfirescu – o viață cât istoria României! Trăim vremuri în care politica pare tot mai lipsită de repere morale și de profunzime istorică. Tocmai de aceea, întâlnirea cu Dinu Zamfirescu nu este doar un interviu, ci o întoarcere la rădăcini, o călătorie prin memorie, civism și patriotism. În casa domniei sale, simțurile tresar – ale inimii, ale conștiinței, ale demnității. Domnul Dinu Zamfirescu este unul dintre cei 12 refondatori ai Partidului Național Liberal după prăbușirea comunismului. Fost deținut politic, membru al vechii elite românești, este astăzi o parte vie a istoriei noastre.
Ne primește cu o bucurie solară. Nu doar căldura casei impresionează, ci mai ales cea sufletească. Zâmbește larg și povestește cu limpezime despre o viață atât de bogată, încât fiecare bibliotecă din jur pare să-i găzduiască măcar o pagină.
Copilăria: germeni de identitate
Primele amintiri îl duc înapoi în casa bunicului matern, generalul Praporgescu. După divorțul părinților, petrece primii ani de viață în casa acestuia, pe strada care astăzi îi poartă numele. Este crescut de o bonă nemțoaică, iar până la cinci ani nu vorbea românește.
Își amintește chiar de o chiriașă germană din casă, care, spune el, „s-a dovedit mai târziu că era spioană”. Aceasta îi arăta albume cu Hitler, iar imaginea dictatorului i-a provocat o spaimă atât de mare încât nu a mai intrat niciodată în acea cameră.
La cinci ani, familia se reorganizează și este crescut de bunica paternă – fosta soție a profesorului Toma Ionescu, fratele lui Take Ionescu. Tatăl său, membru al Partidului Național Țărănist, îl introduce astfel, indirect, în anturajul intelectual și politic al epocii. Casa bunicii devenise un salon frecventat de personalități: doctori, profesori, oameni care aveau să conducă spitale, să predea, să lase o amprentă asupra societății. Printre numele amintite cu emoție: Juvara, Bălăceanu, Bălăcescu.
Ritualuri de altădată
Viața burgheză din perioada interbelică are un farmec aparte. Vizitele erau ritualizate: se servea dulceață pe farfurioară și un pahar cu apă, iar conversațiile – cel mai adesea politice – se prelungeau în jurul mesei din apartamentul de pe Bulevardul Carol, unde familia aduna adesea 10-12 persoane. Copilul Dinu asculta, se plictisea uneori, dar absorbea, poate fără să știe, esența unei lumi care avea să dispară.
Ramura Brătienilor
La vârsta de 10 ani, mama sa se căsătorește cu Dan Brătianu, fiul celebrului I.C. Brătianu. Prin această căsătorie, Dinu Zamfirescu intră în contact direct cu moștenirea liberală a familiei Brătianu. Îl cunoaște pe Dinu Brătianu.
„Pentru mine, a fost singurul bunic. Ceilalți muriseră devreme, în războaie sau din boală.”
Verile la moșie și școala de la sat
Vara copilăriei se muta la Radovanu, moșia bunicii din județul Ilfov (azi Călărași). Acolo, în conacul de la țară, își petrecea lunile călduroase și chiar o parte din școala primară. A învățat alături de copiii din sat, a alergat prin curtea școlii, a simțit firescul vieții simple. Când se răcea vremea, se întorcea la București, unde urma cursurile la Școala Mântuleasa – aceeași pe care a frecventat-o și Mircea Eliade.
„Aveam un profesor, Eftimescu. Îmi amintesc perfect. Anul școlar îl începeam la Radovanu, și-l continuam la București. Ne mutam în noiembrie, apoi din nou la țară în aprilie.”
Despre divorț, între normalitate și rușine
Viața personală a tatălui său a fost complexă – cu cinci căsătorii la activ. Totuși, copilul Zamfirescu n-a dus lipsă de afecțiune și sprijin din partea soțiilor tatălui. „Cu a doua și a treia am avut relații bune. A treia mă asculta la lecții, la istorie, dar păstra o anumită distanță afectivă.”
Reflectând asupra vremurilor, remarcă un contrast: „În România profundă, oamenilor le era rușine să divorțeze, chiar dacă erau profund nefericiți. În burghezia educată în Franța, acest tabu fusese depășit. Se înțelesese deja că divorțul nu este o rușine.”
O mărturie vie a unei epoci apuse
Dinu Zamfirescu nu este doar un martor al istoriei. Este parte din ea. Viața lui încorporează secole de tradiție politică, frământări, regimuri, renașteri. Prin ochii săi vedem o Românie în care politica nu era o caricatură, ci o datorie. În care demnitatea personală și responsabilitatea publică nu se excludeau, ci se completau.
Interviul cu domnul Zamfirescu nu este doar un document, ci un privilegiu. Un apel la memorie. Și poate, mai ales, un semn că încă mai avem de unde învăța.
sursa: puterea