Industria mondială a oțelului în 2024: o confruntare între hegemonii industriale

Industria oțelului în 2024 este oglinda unui balans fragil, în care puterea chineză dictată de politici industriale agresive se ciocnește cu constrângerile interne și presiunile globale, iar restul lumii se luptă să-și regăsească spațiul într-un peisaj în care producția este o piesa economico-strategică cu valențe geopolitice și ecologice.

Anul 2024 a marcat un moment crucial în evoluția industriei mondiale a oțelului, sectorul fiind marcat de dezechilibre ce reflectă atât transformările economice globale, cât și ajustările strategice ale marilor puteri industriale. Producția globală de oțel brut a atins un nivel de aproape 1,9 miliarde de tone, însă distribuția acestui volum este extrem de concentrată și inegală, evidențiind o dominație fără precedent a Chinei, urmată de o serie de țări emergente și dezvoltate cu capacități diverse. Această concentrare ridică  probleme economice și comerciale, precum și importante implicații geopolitice și ecologice.

productie otel 2024

China rămâne incontestabil liderul absolut al producției de oțel, cu o producție ce depășește 1 miliard de tone, adică mai mult de jumătate din totalul mondial.Creșterea masivă a industriei siderurgice chineze este legată direct de politica guvernamentală, care după criza financiară globală din 2008 a investit masiv în extinderea capacităților industriale, generând o supraofertă ce a modificat radical peisajul global.

De la 500 de milioane de tone în 2007, producția chineză a crescut treptat, iar în 2015 a depășit 800 de milioane de tone, devenind punctul central al pieței globale. Această expansiune a avut efecte multiple: pe de o parte, a contribuit decisiv la dezvoltarea economică rapidă a Chinei,permițând o industrializare accelerată, infrastructură vastă și o poziție consolidată în lanțurile globale de producție; pe de altă parte, a generat o presiune enormă asupra prețurilor, afectând concurența în alte regiuni, în special în Asia de Est și în Europa.

Strategia actuală a Chinei în 2024 arată un moment de maturitate, în care autoritățile își propun să temperare creșterea industriei prin măsuri restrictive, inclusiv reducerea producției cu până la 50 de milioane de tone. Această decizie indică conștientizarea faptului că expansiunea „la orice cost” nu este sustenabilă pe termen lung, având în vedere impactul asupra mediului, dar și asupra echilibrului pieței mondiale. Totodată, Beijingul încearcă să impună un model de producție mai responsabil, bazat pe comenzi certe și evitarea producției la pierdere, pentru a regla dezechilibrele interne. Este o schimbare importantă, care poate modifica în mod substanțial dinamica sectorului în următorii ani, prin reducerea volumului global, dar și printr-o recalibrare a prețurilor și politicilor comerciale.

India se situează pe poziția a doua, cu o producție de 149.4 milioane tone, o cifră semnificativă, însă încă de șase ori mai mică decât cea a Chinei. Creșterea industriei siderurgice indiene este susținută de o cerere internă în expansiune, alimentată de dezvoltarea infrastructurii și urbanizarea rapidă. Creșterea consumului de oțel cu aproximativ 8% anual relevă o economie în tranziție, care își extinde baza industrială și încearcă să reducă decalajele față de marile economii. Tata Steel, cea mai mare companie din sector, reprezintă un pilon al acestei creșteri, cu o producție de peste 31 de milioane de tone și o capitalizare de 23 miliarde de dolari. În plus, politica indiană promovează investițiile străine și dezvoltarea tehnologică, elemente esențiale pentru a-și crește competitivitatea pe termen lung și pentru a-și asigura o poziție solidă în lanțurile globale de aprovizionare.

Japonia, cu 84 milioane tone, și Statele Unite, cu 79.5 milioane tone, ocupă pozițiile următoare în clasament, însă ambele țări se confruntă cu provocări majore. Industria siderurgică japoneză, reprezentată în primul rând de Nippon Steel, este supusă unor presiuni crescânde din cauza politicilor comerciale anti-dumping împotriva oțelului chinez, care reflectă dificultățile în menținerea profitabilității în fața unui concurent atât de puternic. Aceste măsuri indică tensiuni comerciale semnificative și o luptă pentru echilibrarea condițiilor de piață, dar arată și limitele pe care le întâmpină industriile tradiționale în adaptarea la noile realități. În cazul SUA, provocările includ costurile ridicate de producție, necesitatea modernizării tehnologice și presiunile ecologice, care impun o tranziție spre procese mai curate, dar costisitoare.

Coreea de Sud, cu 63.6 milioane tone, continuă să fie un jucător important în regiune, însă și aici există vulnerabilități cauzate de dependența de exporturi și de fluctuațiile economice globale.

Europa, reprezentată în principal de Germania, încearcă să combine competitivitatea cu angajamentul pentru neutralitatea climatică, însă costurile crescute și concurența din Asia complică această misiune. În regiune, producători precum Turcia, Brazilia sau Iran sunt marcat de dezechilibre structurale, infrastructură insuficientă și instabilitate politică, limitându-le capacitatea de a crește consistent și sustenabil.
sursa: puterea